Sonata pianistului singuratic...

Era un tinar baiat de 20 de ani,nu tin minte exact cum il chema...l-am auzit citeva zile in urma cintind la pian...era cel mai din suflet cintec pe care  l-am auzit vre-o data...defapt nu era un cintec,dar era ceva pur si simplu cintat din toata inima...In acea zi eram impreuna cu prietenii si baiatul s-a apropiat de noi pentru a vorbi..era un baiat cu dezabilitati,adica nu chiar lucid insa in privirea sa stranie si vorbele fara sens era usor de vazut un suflet mare...Apoi linga noi a venit un profesor de pian si ma rugat pe mine si pe o prietena de-a mea sa mergem cu ei sus in sala de pian sa-l ascultam pe acel baiat cum cinta...a spus ca piesa lui se numeste "Sonata pianistului singuratic". El si-a luat o carte cu note...din cite am observat eu parea a fi un cintec foarte complicat...S-a asezat la pian si a facut primul gest deasupra clapelor...Eram in asteptarea acelui cintec si stateam mai aproape de pian ca sa-l aud...Era cel mai din suflet cintec...Dar...nu era un cintec...mi s-a dus inima in pamint cind am vazut ca el doar lovea haotic in clape dar in acelasi timp se uita in note si gesticula asemeni unui pianist adevarat...Era cel mai din suflet cintec pe care l-am auzit vre-o data...insa nu era un cintec...era un vis al acelui baiat...unul atit de dorit si in acelasi timp atit de nerealizabil...trist...pe la mijlocul cintecului mi-au dat ochii in lacrimi...era prea din suflet cintecul...Apoi profesorul s-a asezat la o ionica si a inceput sa cinte un cintec frumos si cit mai tare pentru a-i face baiatului o iluzie ca acel cintec frumos suna din clapele sale...Era cel mai fericit om din lume in acea secunda...Dupa ce si-a terminat sonata,el s-a ridicat in picioare si s-a inchinat...I-am aplaudat...caci era cel mai din suflet cintec pe care l-am auzit vre-o data,chiar daca nu era un cintec...CIAO ;)